Înainte mergeam la sală când aveam timp. Când aveam energie. Când aveam chef.
Acum sunt tată. Am un job. Am responsabilități. Și, uneori, trebuie să mă mulțumesc cu 45 de minute furate dintr-o zi aglomerată.
Dar tot vin.
Pentru că acum nu mai merg la sală doar pentru mine. Nu mai este doar despre cum arăt în oglindă. Nu mai este despre greutăți, kilograme sau cât de bine arată un braț.
Acum este despre cât timp voi putea fi prezent.
Vreau să fiu suficient de sănătos încât să o pot ține pe Lia în brațe când va fi mai mare. Să alerg după ea. Să țin pasul cu ea. Să nu fiu tatăl care spune „nu mai pot” prea devreme.
La 40 de ani, poate că nu mai construiesc un corp pentru prezent.
Îmi construiesc un corp pentru viitor.
Pentru ea. Pentru mine. Pentru anii pe care încă îi avem de trăit împreună. ❤️
